Azi vă voi împărtăşi o poveste tristă dar adevărată, care mi-a marcat existenţa în urmă cu 25 de ani. Aveam primul job din viaţa mea, la Centrul de Calcul al fostei Centrale a Gazului Metan, iar timp de două luni am fost detaşat la Tg. Mureş pentru un curs de specializare. Oraşul era unul dintre cele mai puternice "centre" de şcolarizare din ţară în domeniul operării şi programării calculatoarelor. Adică mai mult de 150 de cursanţi, cazaţi la cel mai bun hotel din municipiu. Acolo am cunoscut-o pe EA, cu nume de floare, o olteancă frumoasă-foc şi deopotrivă inteligentă. Şi, ca să nu o mai lungesc prea mult, ne-am îndrăgostit unul de celălalt, iar convins fiind că e femeia visurilor mele, am stabilit să ne căsătorim. În momentul în care am făcut fiecare analizele de sânge, s-a descoperit că ea suferea de leucemie. O boală necruţătoare, incurabilă, chiar dacă aceasta era doar în fază incipientă. Au urmat luni întregi de tratamente, timp în care i-am fost mereu alături. La un moment dat se părea că afecţiunea va regresa, aşa că au reînceput planurile comune de viitor. I-am promis că vom oficializa relaţia noastră după ce, în prealabil, îi voi dărui un inel preţios din aur. În ultimii ani ai regimului comunist, aurul nu era pe toate "gardurile". Pur şi simplu era nevoie de aprobări pentru a putea intra în posesia unei perechi de verighete, iar de inele din preţiosul metal nici nu putea fi vorba. Aşa că am decis să merg la Bucureşti pentru a face rost "la negru" de inelul de logodnă, unul fin, cu piatră. Mi-au trebuit trei zile să intru în posesia lui, aşa că bucuros am revenit în oraşul de provincie al viitoarei soţii. Un fior mi-a străbătut întreg trupul atunci când am ajuns în faţa casei sale, acolo unde stătea rezemat un capac de sicriu. Da, iubita mea plecase definitiv într-o lume mai bună, pentru a deveni un al doilea înger păzitor al meu. Cutremurat de durere am privit inelul pe care ea şi-l dorise atât de mult şi i l-am pus în deget. Parcă deodată chipul său s-a luminat şi ştiu sigur că a plecat fericită pe drumul fără întoarcere. Cu siguranţă că dacă ar fi existat, ca astăzi, telefoane mobile sau magazine online aş fi putut să-i ofer acea imensă bucurie cât încă mai era în viaţă. Cruntă ironie a sorţii, modelul inelului cu care EA, înveşmântată în rochie de mireasă, a fost coborâtă în mormânt, l-am regăsit printre alte bijuterii tocmai AICI. Parcă mi l-aş dori să-l am, să-l păstrez, dar totuşi...existenţa lui nu-mi va răscoli amintirile dureroase?
miercuri, 6 martie 2013
INELUL DINTRE LUMI
Azi vă voi împărtăşi o poveste tristă dar adevărată, care mi-a marcat existenţa în urmă cu 25 de ani. Aveam primul job din viaţa mea, la Centrul de Calcul al fostei Centrale a Gazului Metan, iar timp de două luni am fost detaşat la Tg. Mureş pentru un curs de specializare. Oraşul era unul dintre cele mai puternice "centre" de şcolarizare din ţară în domeniul operării şi programării calculatoarelor. Adică mai mult de 150 de cursanţi, cazaţi la cel mai bun hotel din municipiu. Acolo am cunoscut-o pe EA, cu nume de floare, o olteancă frumoasă-foc şi deopotrivă inteligentă. Şi, ca să nu o mai lungesc prea mult, ne-am îndrăgostit unul de celălalt, iar convins fiind că e femeia visurilor mele, am stabilit să ne căsătorim. În momentul în care am făcut fiecare analizele de sânge, s-a descoperit că ea suferea de leucemie. O boală necruţătoare, incurabilă, chiar dacă aceasta era doar în fază incipientă. Au urmat luni întregi de tratamente, timp în care i-am fost mereu alături. La un moment dat se părea că afecţiunea va regresa, aşa că au reînceput planurile comune de viitor. I-am promis că vom oficializa relaţia noastră după ce, în prealabil, îi voi dărui un inel preţios din aur. În ultimii ani ai regimului comunist, aurul nu era pe toate "gardurile". Pur şi simplu era nevoie de aprobări pentru a putea intra în posesia unei perechi de verighete, iar de inele din preţiosul metal nici nu putea fi vorba. Aşa că am decis să merg la Bucureşti pentru a face rost "la negru" de inelul de logodnă, unul fin, cu piatră. Mi-au trebuit trei zile să intru în posesia lui, aşa că bucuros am revenit în oraşul de provincie al viitoarei soţii. Un fior mi-a străbătut întreg trupul atunci când am ajuns în faţa casei sale, acolo unde stătea rezemat un capac de sicriu. Da, iubita mea plecase definitiv într-o lume mai bună, pentru a deveni un al doilea înger păzitor al meu. Cutremurat de durere am privit inelul pe care ea şi-l dorise atât de mult şi i l-am pus în deget. Parcă deodată chipul său s-a luminat şi ştiu sigur că a plecat fericită pe drumul fără întoarcere. Cu siguranţă că dacă ar fi existat, ca astăzi, telefoane mobile sau magazine online aş fi putut să-i ofer acea imensă bucurie cât încă mai era în viaţă. Cruntă ironie a sorţii, modelul inelului cu care EA, înveşmântată în rochie de mireasă, a fost coborâtă în mormânt, l-am regăsit printre alte bijuterii tocmai AICI. Parcă mi l-aş dori să-l am, să-l păstrez, dar totuşi...existenţa lui nu-mi va răscoli amintirile dureroase?
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Dumnezeu ,adica tatal zeilor ,in orce religie ,este citeodata nemilos ,ia oameni buni la el si lasa nooameni pa pamint ..eu spunea-m unui om ; vezi domnule ca fetita mea, bolnava,la minus 20 grade ,nu poate sa intre in casa,de 2 ore ,un bagabont sta in fata usi si ride de ea ,,iar eu am auzit cum el se juca cu un copil de 5-6 ani la telefon si zice ;NU AM DOMNE CE SA-I FAC, ESTE UN CETATEAN LIBER si ARE DREPTUL SA MEARGA SI SA FACA CE VREA .asa sai ajute dumnezeu..pe dumnezeul meu ,ca a fost data ; 5-6 martie 2012 ora 17.30. in medias . b.m.
RăspundețiȘtergere