În anii ’90, în perioada de pionierat a presei ’’libere’’, informaţiile “grele” nu puteau fi obţinute decât în schimbul unor favoruri sau atenţii pe măsură (un pachet de Kent sau de cafea, o sticlă de whisky, etc.). O dată cu evoluţia societăţii (care în unele domenii a fost involuţie !) a apărut instituţia purtătorului de cuvânt, menită a uşura şi munca jurnalistului. E de fapt o simplă iluzie, pentru că munca ziaristului nu a fost deloc simplificată ba dimpotrivă a devenit şi mai...complicată. Iată un exemplu banal, aproape cotidian : pentru documentarea unei crime, ziaristul se adresează purtătorului de cuvânt al IPJ (la Sibiu e vorba de inspectorul Luciana Balteş – foto) care răspunde invariabil că ’’fapta nu este de competenţa poliţiei’’. Aşa că ziaristul este ’’trimis’’ la Parchet, instituţie care are şi ea un purtător de cuvânt. Care purtător de cuvânt este de regulă un procuror mult prea ocupat cu ’’mersul’’ anchetei, pentru a mai oferi şi informaţii mass-media. Deci, până te tot învârteşti în cercul vicios al birocraţiei, cauza ajunge la instanţă. Acolo, bineînţeles, un alt purtător de cuvânt este dispus să ofere detalii abia după ce magistraţii dau o soluţie în privinţa stării inculpatului. Deci informaţii complete despre o faptă gravă, cu violenţă, nu pot fi obţinute decât după cel puţin 24 de ore de la comiterea acesteia. O astfel de situaţie e însă una fericită pentru că multe evenimente grave sunt ţinute la secret. Ultimul dintre acestea l-a reprezentat o bătaie “generală” din localitatea Sărata, despre care nu s-a “suflat” însă nicio vorbă în buletinul de presă al IPJ Sibiu de marţi. Concluzia e aceea că, în orice instituţie publică, instituţia purtătorului de cuvânt nu reprezintă altceva decât nişte bani aruncaţi în vânt.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu